Parteneri
Partenerii Asociatiei Copii Suflete Sperante.
Mihai Nesu Foundation
Crucea Rosie despreCopii Decebal Banica
Student Sport Retinopatie Copii martamaria.ro
StarPress
FoodPanda
 
Doneaza
Donate
Donate
Click aici pentru a dona
99 RON
EuPlatesc.ro

 

Redirectioneaza 2% din impozitul tau pe venit
Descarca formularul 230
Redirectioneaza 20% din impozitul pe profit
Contract de sponsorizare
Extras Cod Fiscal
 
Cartea recunostintei
 
FACEBOOK
 
Localitati
 
Presa despre noi
Presa despre noi
 
Blog-o-sfera
Blog-o-sfera
 

Claudiu Andrei - Povestea unui luptator...

Povestea unui luptator

      El: Virgil. Ea: Simona… Impreuna: familia Senin. Doi tineri frumosi, plini de viata, indragostiti lulea, fericiti, nebuni, sufletul petrecerilor…unul jumatatea celuilalt.
Aveam tot ce-si putea dori o familie nou intemeiata: o casuta frumoasa, slujbe bune, prieteni, petreceri, iesiri la teatru, la film… La un moment dat, insa, ne-am dat seama ca in viata noastra lipseste ceva, ca este un gol, ca avem ceva de oferit, altceva decat sentimentele de dragoste care le nutresc un barbat fata de o femeie. Aveam de oferit, dar nu aveam cui, si atunci ne-am dat seama ca in viata noastra trebuie sa apara un nou membru, un copilas si ca urmare ne-am pus pe treaba (ce vremuri!). Asta putem spune ca a fost cea mai frumoasa perioada din viata noastra! Nu pot omite faptul ca nu ne-am aruncat cu capul inainte, si ca orice cuplu normal, cred eu, precaut, avand in vedere ca eu am Rh negativ si sotul Rh pozitiv, din momentul in care am hotarat ca ne dorim un copil am inceput sa ne facem tot felul de analize, investigatii, etc. si cum toate au fost ok……love was in the air, ca sa zic asa!!! Nu dupa mult timp, mai exact pe data de 9 martie 2010, dupa o petrecere strasnica de 8 martie, am aflat ca sunt insarcinata. Va dati seama ce bucurie a fost pentru intreaga familie, mai ales ca pentru parintii sotului era primul nepot, si uite asa ne-am imbarcat pentru o calatorie in Italia… (sper ca citez bine).
      Va spun cu mana pe inima ca a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea si mereu spuneam ca daca e asa bine sa fii insarcinata, eu vreau sa fiu tot timpul insarcinata, iar momentul in care i-am auzit pentru prima data inimioara a fost ceva…..nu s-a inventat inca cuvantul potrivit care sa descrie aceasta traire. In aceasta perioada nu am avut greturi, nu am avut pofte, nu am avut dureri, nimic, era Raiul pe pamant. Ne-am ales un medic ginecolog din Medgidia, pentru ca acolo am ales sa nasc, deoarece o clinica privata era peste puterile noastre financiare si aflasem ca e ok acolo. Acest medic mi-a fost recomandat de o prietena, dar va spun ca nu m-a impresionat, dumnealui era mai ocupat sa flirteze cu mine, sa faca caterinca ca sa zic asa si nu-mi dadea sa fac analize, mai multe lucruri nu mi-au placut. Am vrut sa-l schimb, dar am zis ca daca totul e ok cu bebe si cu mine, mergem inainte si bineinteles ca nu aveam de unde sa stim ce urma sa se intample si cred ca nimeni nu se gandeste la ceva rau atunci cand doreste sa aduca pe lume un copil. In fine, in fiecare luna mergeam la control, faceam echo la o alta dna doctor, dar in cadrul aceleiasi clinici, faceam analize singura de capul meu, ce mai aflam de la alte mamici, de pe net, etc., am facut de TOATE.

      Si, iata-ne ajunsi in luna septembrie 2010, cand ajunsesem la 7 luni de sarcina. Pe data de 10.09.2010 aveam programare atat la echo, cat si la domnul doctor. Ghinionul a facut ca la echo sa fie foarte aglomerat si sa dureze mai mult decat de obicei. M-am dus si am anuntat-o pe asistenta d-nului doctor ca termin cu echo pana la sfarsitul programului dumnealui si sa nu plece ca sunt acolo. Dupa ce am terminat la echo, m-am dus la d-nul doctor si bineinteles ca plecase. Mi s-a spus ca a plecat la o urgenta, nu am de unde sa stiu exact asa ca nu o sa-l condamn. Din pacate, nu am putut sa ma reprogramez la dumnealui decat pe data de 24.09.2010, deoarece pleca din localitate si asta era singura data in care mai era loc.

      Vineri, 24.09.2010, de la serviciu m-am dus direct la d-nul doctor. Acolo am fost pusa pe masa si controlata si mi s-a luat si “lama”. D-nul doctor mi-a spus ca am colul deschis si sa intrerup serviciul, ca o sa am o usoara sangerare din cauza “lamei”, dar sa nu ma sperii si sa mai vin luni la un nou control. Nu si-a luat nicio masura de precautie…Am uitat sa va spun ca eu nu am avut numarul dnului. doctor de telefon, adica nu l-am avut dat de dumnealui personal, il aveam de la prietena care mi-l recomandase, dar avand in vedere ca de fiecare data cand ma duceam la control se uita la mine ca si cum ma vedea pentru prima data…ce sa mai zic…

      Am plecat pe picioarele mele de la clinica respectiva, fara nicio durere sau sangerare, usor agitata de ce mi-a spus, dar in acelasi timp fericita pentru ca in acea zi sarbatoream cu sotul meu 5 ani de casatorie. In dimineata zilei de 25.09.2010, in jur de ora 5 dimineata am simtit ceva ciudat, ca o usoara durere, am luat o pastila de no spa si m-am culcat la loc. Dar, durerile au inceput sa fie din ce in ce mai mari, am hotarat sa merg la clinica sa-mi fac un echo sa vad despre ce e vorba ca sa nu alarmez lumea degeaba. Pe drum a inceput si sangerarea. La clinica m-a vazut asistenta d-nului doctor care s-a panicat si l-a sunat imediat. Intre timp eu am facut si echo-ul. La echo mi-a zis ca fatul este cu capul in jos, angajat in nastere, ca nu are cordon in jurul gatului, ca placenta e ok, nu e desprinsa, si ca sa plec urgent la spital, POATE reusesc sa mi se faca un serclaj si scap. Cei doi medici au vorbit intre ei si mi-au urat drum bun spre spital. Mi s-a spus intr-adevar daca vreau sa nasc la Spitalul Judetean Constanta si am zis ca refuz, nestiind la ce ma expun. Niciunul dintre cei prezenti, cadre medicale vorbind, nu mi-au spus la ce riscuri expun fatul si chiar pe mine.

     Iarasi am avut ghinion si nu am sunat pe nimeni, nici pe sora-mea cu care am o relatie extraordinara si pe care o sun la orice ora din zi si noapte daca am avut probleme, nici pe mama, nici pe soacra… ziceai ca suntem legati de maini si de picioare. Probabil daca era cineva din afara care sa ma scuture un pic nu mai plecam spre Medgidia si poate totul era ok. Chiar sotul meu care e un tip care pune piciorul in prag si stie sa gestioneze situatii de criza, nu a luat absolut deloc atitudine. Ma gandesc ca s-a speriat... Am plecat intr-un final spre Medgidia cu niste dureri groaznice, o hemoragie de toata frumusetea, o frica enorma ca-mi voi pierde copilasul si rugandu-ma si urland tot drumul. Acolo, medicul de garda s-a uitat la mine, m-a consultat, mi-a zis ca trebuie sa nasc pentru ca am dilatatie completa si nu mai e timp de cezariana si tot timpul consultului mi-a cerut mie socoteala ca de ce nu e si medicul meu prezent, de parca eu trebuia sa stiu. Sincer si eu am sperat ca va veni medicul meu dupa mine la spital sa vada ce s-a intamplat cu mine, dar nu a fost asa. 

          In cele din urma am nascut, natural, cu moasa, fara medic, un baietel cu o greutate de 2000 de grame. Nasterea a fost inregistrata la ora 11 ziua, dar de fapt nasterea a avut loc la 10.45. Nu imi aduc aminte prea multe pentru ca din cauza durerilor si hemoragiei eram mai mult lesinata. Imi aduc aminte ca mi l-a aratat la un moment dat ca era mov si mi-au zis ca e baiat. Si uite asa pe data de 25.09.2010, la ora 11.00, avand varsta de 33-34 saptamani a venit pe lume minunea noastra pe nume Claudiu-Andrei.

     Bucuria aducerii pe lume a unui copil, chiar si in aceste conditii nu prea placute, precum si speranta ca totul este bine cu puiul nostru s-au risipit destul de repede. Tocmai la ora 19.00 a venit in rezerva mea dna. doctor neonatolog care mi-a spus sa nu-mi fac foarte mari sperante ca acest copil va trai, ca primele ore sunt hotaratoare, ca a avut o suferinta la nastere (hipoxie-lipsa oxigenului din creier, lucru pe care l-am aflat din biletul de externare pentru ca atunci pe loc nu am primit nicio explicatie medicala), dar ca nu se stie motivul pentru care s-a intamplat asta, ca a primit nota 7 (scor Apgar), iar dupa 5 min. tot nota 7, ca a fost cianotic si resuscitat, ca este la incubator unde este monitorizat, sa am rabdare, ca totul depinde de el si eu nu il pot ajuta decat incurajandu-l si fiind alaturi de el. A cazut cerul pe mine, am simtit in acel moment ca vreau sa mor, pur si simplu. Am urlat, am tipat, am dat cu pumnii in pereti, am spart lucruri, dupa care m-am calmat si, la indicatia dnei. doctor neonatolog, mi-am adunat fortele si m-am dus alaturi de baiatul meu, de sufletul meu. Astfel, Claudiu a inceput prima batalie din viata lui!
A doua zi a venit si dnul. doctor ginecolog, care la vremea aceia era seful sectiei de obstretica si ginecologie, si l-am intrebat, evident, de ce mi s-a intamplat acest lucru la care dumnealui mi-a raspuns, foarte senin ca, citez: ”Asa a fost vointa lui Dumnezeu!” si chiar ma invita in biroul dumnealui cand am timp, sa discutam. Ce era de discutat…nu am aflat, pentru ca nu m-am dus niciodata.


Claudiu a stat in incubator timp de 3 saptamani, timp in care nu am putut sa-l iau in brate, sa-l mangai, sa-l sarut. Era ingrozitor! Stateam langa incubator si-l priveam neputincioasa cum un pui de om, o vietate atat de firava, se lupta sa invinga moartea, se lupta pentru viata lui! Atata am pupat geamul de la incubator, incat cred ca niciodata nu fusese mai curat ca acum, si ii vorbeam non-stop lui Claudiu spunandu-i ca este un luptator, un curajos, un erou, ii cantam, ii spuneam povesti, ma rugam, orice imi statea in putinta si credeam eu ca-l poate ajuta.
Si intr-un final a reusit! A invins moartea dandu-mi, in primul rand mie, o MARE lectie de viata! Inchipuiti-va ca eu stateam intr-un capat al spitalului, si el era in celalalt capat al spitalului, si eu faceam mereu ture, ma stia tot palierul , eram mereu intr-un du-te - vino, pentru ca nu ma puteam dezlipi de el decat cand trebuia sa ma duc sa ii fac rost de laptic (m-am muls la greu!), adica cam la 2 ore-3 ore, sau daca ma goneau asistentele, pentru ca ma gaseau dormind pe scaune langa incubator, era evident ca eram epuizata si aveam nevoie sa-mi incarc si eu bateriile. Vreau sa le multumesc pe aceasta cale doamnelor asistente de la Spitalul din Medgidia, sectia neonatologie, si nu numai, pentru tot sprijinul pe care mi l-au oferit, sfaturi, suport moral. Mai rar asistente ca dumnealor!

      Multumesc lui Dumnezeu ca baietelul meu nu a facut absolut niciun fel de criza sau convulsie, a mancat din prima lapticul meu, la inceput cu seringa, apoi cu biberonul si cand s-a trezit la sanul meu ziceai ca stia dintotdeauna unde este (desi in primele 48 h au fost mici probleme cu inghititul). A facut in schimb o forma urata de icter si de asemenea a avut un hematom parietal dreapta care desi ni s-a spus ca se va retrage de la sine a ramas acolo si s-a osificat. In a 3 a saptamana mi-a fost adus cu tot cu incubator in rezerva mea, nu mai era conectat la aparate pentru ca i se rupsese branula si nu au mai putut sa i-o puna inapoi. Atunci am putut si eu sa-l iau pentru prima data in brate, sa-i schimb scutecul, sa-l pun la sanul meu sa fie mereu langa mine. Manca foarte bine, lua bine in greutate si apoi cand Claudiu a facut 2280 grame ni s-a spus ca putem pleca acasa ca e bine ingrijit si ca e posibil sa fi scapat de toate. Si am plecat fericiti spre casuta noastra din nou plini de sperante si de visuri legate de viitorul lui Claudiu si de viata noastra alaturi de el. 
Ajunsi acasa copilul a fost tinut mereu sub observatie medicala, in fiecare luna mergeam la control la Medgidia, la dna. doctor neonatolog care il avusese in grija, i-am facut testul de retinopatie care a iesit negativ, din fericire, si i s-au facut si echo-urile transfontanelare. In timp, am observat insa ca ceva este in neregula cu Claudiu, dar medicii la care mergeam periodic ne asigurau ca este doar din cauza prematuritatii si a modului cum s-a nascut, dar ca in timp toate problemele lui se vor rezolva si ca sa avem rabdare (deja urasc acest cuvant!!!). De aici o sa vreau sa defalchez pe ani povestea lui Claudiu, pentru a se intelege mai bine cum au stat lucrurile:

2011 – Luna Martie – Claudiu are varsta de 6 luni - Am observat ca isi tine capul mai mult intr-o parte si ca pe partea stanga este foarte tesit capsorul si ni s-a recomandat sa mergem la un medic chirurg pediatru. Ne-am dus la acel medic, la un cabinet privat, si ni s-a spus ca are torticolis si diformitate faciala si ni s-a recomandat sa facem kinetoterapie la o dna doctor kinetoterapeut care activa in cadrul aceluiasi cabinet. Dna. doctor kinetoterapeut a fost prima care ne-a indicat sa facem un control neurologic, desi, asa cum am spus si mai sus, noi solicitasem niste investigatii suplimentare, deoarece vedeam ca evolutia lui Claudiu nu era una satisfacatoare.

          Tot dna. doctor kinetoterapeut a fost cea care ne-a trimis la Bucuresti la Ortotech pentru-i face lui Claudiu o casca pentru indreptarea capsorului, casca care l-a ajutat foarte mult, de altfel. Mergeam din 2 in 2 saptamani la Bucuresti pentru ajustarea acestei casti, dar nu am putut duce pana la final “tratamentul”, sa-i spunem asa, deoarece Claudiu a invatat cum sa si-o scoata de pe cap. Oricum rezultatul este miraculos! Claudiu facea kinetoterapie (terapia Bobath) de 3-4 ori pe saptamana, in functie de bugetul pe care il aveam, si restul lucram eu cu el acasa, dar noi ii faceam pentru torticolis.
      In aceiasi luna martie 2011, i-am facut si ultimul echo transfontanelar, la Euromaterna, care nu a iesit cum trebuie, un ventricul fiind mai mare decat celalalt si am fost trimisi de urgenta la Spitalul Al. Obregia din Bucuresti. Nu am plecat imediat la Bucuresti, m-am sfatuit cu dna. kinetoterapeut si i-am cerut sa imi recomande un medic neurolog pediatru de aici din Constanta. Asa am ajuns la dna. doctor Stoian Daniela, medic specialist neurologie pediatrica, in grija careia ne aflam si azi. Dna. Doctor Stoian ne-a pus diagnosticul de intarziere in dezvoltarea neuro-motorie pe etape usoare, diagnosticat confirmat si de dna. doctor Burloiu de la Spitalul Alexandru Obregia Bucuresti la care am ajuns la scurt timp dupa vizita la dna. Doctor Stoian. Nici un medic nu ne-a spus ca fiul nostru este spastic, ca are o forma de tetrapareza spastica. NIMENI!
Din pacate, kinetoterapia pe care o faceam nu dadea rezultatele dorite. Claudiu statea numai pe spate, la varsta de 6 luni nu se rostogolea, nu incerca sa stea in fudulet, nu facea nimic, statea pe spate si din cand in cand se mai rasucea pe burtica, dar inapoi nu mai reusea sa revina. Am continuat asa timp de 3 luni, rezultate minime. Din pacate si sortii ne-au fost impotriva in acea perioada descurcandu-ne foarte greu financiar. Am intrerupt kinetoterapia. Lucram cu el acasa si o data pe luna mergeam la o evaluare la dna. kinetoterapeut care ne-a avut in grija. Tot in aceasta perioada am inceput si tratamentul medicamentos, la inceput dupa ureche, pentru ca nimeni nu-mi recomandase nimic, decat kinetoterapie, dar care ulterior, a fost aprobat de medicii specialisti si pot spune ca i-a fost de ajutor acel tratament.

     In luna septembrie 2011, la mijlocul lunii, am ajuns la o dna. kinetoterapeut tot din Constanta care ne-a fost recomandata si care lucra pe langa terapia clasica, o forma ceva mai noua de terapie, cel putin in Romania, si anume terapia Vojta. Dumneai a fost prima care ne-a spus ca fiul nostru are o forma ceva mai usoara de tetrapareza spastica, dar sa am rabdare si speranta ca are sanse foarte mari sa se refaca. Am inceput sa lucram aceasta terapie care este foarte dura, si care a dat rezultate aproape imediat. Lucram si eu acasa cu el aceasta terapie de 3-4 ori pe zi plus ca mergeam zi de zi la dna. kinetoterapeut. A fost o lupta grea. Claudiu urla ingrozitor, era aproape terorizat de tot ce i se intampla, insa aveam primele rezultate concrete si reale. In 3 luni de terapie Claudiu a invatat sa se rostogoleasca, care devenise un mod de deplasare, dupa care, de Craciun, a inceput sa se tarasca si tot in aceasta perioada a inceput sa spuna primele cuvinte. O bucurie de nedescris!

      2012 – Vazand ce rezultate am obtinut cu terapia Vojta am incetat sa ma mai interesez de alte forme de terapie, eram multumita asa. Am continuat aceasta terapie in speranta ca, Claudiu, va incepe sa mearga de-a busilea cat de curand. Nimeni nu ne-a spus la ce sa ne asteptam. Toata lumea ne spunea ca se va recupera foarte rapid si noi, parinti, ne imaginam ca e doar o intarziere datorata prematuritatii si ca intr-un an, maxim 2, Claudiu, va fi un copil normal. Doamne, cat ne-am inselat!!! Habar nu aveam ce inseamna tetrapareza spastica, hipoxie si toate chestiile astea, eram ca doi orbi intr-un bulevard aglomerat! Nu ca nu ne-am interesat, am pierdut la nopti pe calculator…, dar pana nu vorbesti cu cineva care are un copil cu aceleasi probleme si care e trecut prin tot circuitul, orbecai si nu poti face altceva decat sa speri si sa te rogi ca totul va fi bine si ca iei cele mai bune decizii. In fine, cum spuneam, Claudiu nu a luat-o de-a busilea. Nu mai avea nicio evolutie. Mici chestii bune, de altfel, dar nu reusea sa treaca la nivelul urmator. In luna martie 2012, la recomandarea unei mamici, Georgeta, care are o fetita cu sindrom Down, si pe care o cunoscusem la terapia Vojta, mi-a fost recomandata o alta dna. kinetoterapeut, Georgiana, de care aceasta era foarte multumita. Am zis sa incerc si sa merg cu amandoua in paralel, adica sa fac si terapia Vojta si terapia Bobath. Alaturi de cele 2 terapii, Claudiu a facut si magnetoterapie, electrostimulare, electropresopunctura, kinesio-tapping.

          In luna iunie 2012, Claudiu, cu ajutorul fundatiei dnului. Mihai Nesu, a beneficiat si de terapia hiperbara. Am reusit sa facem 14 sedinte, dupa care am continuat cu ambele terapii, zi de zi, de multe ori pe zi. Rezultate spectaculoase in urma terapiei hiperbare nu pot spune ca au fost, dar inima mea de mama imi spune ca a fost o decizie inteleapta si am certitudinea ca, undeva acolo, in capsorul lui, ceva bun s-a intamplat.
In luna septembrie 2012, am renuntat la terapia Vojta pentru ca, Claudiu, era foarte obosit, speriat si intrase aproape intr-o stare de depresie din cauza acestei terapii foarte dure.
Tot in aceasta perioada am reusit sa intram si la Centrul de Ingrijire si Recuperare de Zi "Cristina" din Constanta, unde dna. noastra kinetoterapeut Georgiana lucreaza si unde am inceput sa facem si hidroterapie (multumim dna. Gabi), psihoterapie (multumim dna. Roxana) si, de curand, logopedie (multumim dna. Alexandra). Aici am intalnit multi oameni, parinti, terapeuti, care mi-au schimbat radical modul de gandire si m-au incurajat si mi-au fost alaturi. Am simtit pentru prima data ca nu sunt singura si ca nu ma bat cu morile de vant. Multumesc tuturor!
De asemenea dupa ce am interupt terapia Vojta, Claudiu, a avut o evolutie absolut fantastica, nu sunt rezultate majore, dar se vad lucruri bune si promitatoare.
Tot acum diagnosticul nostru s-a schimbat un pic, acesta fiind acum de Tulburare globala a dezvoltarii, VD ~ 7-8 luni motor, VD ~ 1 an cognitiv, VD global ~ 9 luni, de etiologie probabil pre si perinatala, dipareza”.

2013 luna Martie - Acum la varsta de 2 ani si 6 luni, Claudiu sta, in sfarsit, in fundulet, singur, fara sprijin, se ridica la marginea patului in fundulet, cu putin ajutor din partea noastra, se da jos din pat singur si sta la marginea patului, nu merge inca de-a busilea, nici nu cred ca va merge vreodata de-a busilea, pentru ca cum il cunosc eu pe Claudiu, el va merge direct in picioare pentru ca asta isi doreste si e cel mai fericit cand sta in picioruse si face 2-3 pasi, face multe lucruri, iar psihic…este un copil normal.
Oricum in ochii nostrii este si va fi un copil absolut normal.
Un copil mai frumos, mai bun, mai vesel ca el, desi are aceasta situatie, nu am mai vazut.

Continuam kinetoterapie zi de zi, atat acasa cu dna. kinetoterapeut si cu mami, cat si la centru, si vom merge si in Ucraina, pentru prima data, la Clinica Internationala de Recuperare. Avem planuri mari pentru Claudiu pentru acest an si speram si ne dorim sa le implinim si sa ne aduca satisfactii. Stiu si simt ca suntem pe drumul cel bun, ca cineva de Sus ne vegheaza si ne indruma pasii si totul va fi bine intr-o zi, pe cat posibil.
Visul meu cel mai mare, ca mama, este ca intr-o zi, sa vin de la munca, si sa intru pe usa, si fiul meu sa vina spre mine alergand, sa ma ia in brate, si sa-mi spuna: “Mami, te iubesc atat de mult si mi-a fost asa dor de tine! Sa nu ma parasesti niciodata!” Si nu, nu-l vom parasi nici eu, nici tatal lui si nimeni din familia noastra. Este soarele nostru, viata noastra si stiu ca toate acestea se vor sfarsi intr-o buna zi, ca si cum ar fi fost un vis urat, si soarele va straluci din nou, cu putere, asupra noastra.

Doamne ajuta!


 


Articole similare


Alex-Cristian - O alta poveste... Alex-Cristian - O alta poveste...
18 comentarii   4 din 5 stele!

          La inceput a fost un gand , apoi dorinta si in final iubire ... iubirea noastra Alex. Un copil ca toti copiii, frumos, dorit si minunat.             S-a nascut pe 27 iulie 2005, intr-o zi torida de vara, dupa 9 luni frumoase pline de asteptare. A fos ...citeste mai mult
Claudiu Alin - Un copil foarte iubit Claudiu Alin - Un copil foarte iubit
0 comentarii  

      Buna ziua dragii mei !      Ma numesc Claudiu-Alin Munteanu ,  am 3 ani si 3 luni, mai exact sunt nascut pe 26 Noiembrie 2009, in orasul Constanta. Sunt un baietel  foarte vesel, smecher si alintat… si pe langa acestea….in primul rand: foarte, foarte iubit ! M-am lasat asteptat foarte ...citeste mai mult

Comentarii (3)


Scrie comentariu
Numele tau:


Comentariu: Nota:Codul HTML nu este procesat!

Nota: Nesatisfacator            Excelent

Scrie codul de siguranta de mai jos in urmatoarea casuta:


Info Articol


ID Articol: 0184
Nota medie: 4 din 5 stele!
Comentarii: 3 comentarii
Vizualizari: 2964
 
Claudiu Andrei - Povestea unui luptator...
Click pentru marire