Parteneri
Partenerii Asociatiei Copii Suflete Sperante.
Mihai Nesu Foundation
Crucea Rosie despreCopii Decebal Banica
Student Sport Retinopatie Copii martamaria.ro
StarPress
FoodPanda
 
Doneaza
Donate
Donate
Click aici pentru a dona
99 RON
EuPlatesc.ro

 

Redirectioneaza 2% din impozitul tau pe venit
Descarca formularul 230
Redirectioneaza 20% din impozitul pe profit
Contract de sponsorizare
Extras Cod Fiscal
 
Cartea recunostintei
 
FACEBOOK
 
Localitati
 
Presa despre noi
Presa despre noi
 
Blog-o-sfera
Blog-o-sfera
 

Fabian - Un luptator intr-un trup firav...


          Bună,
         Numele meu este Fabian Costin din Constanţa, sunt ”piticu” sau ”luptătorul” familiei mele și am 1 an și 7 luni.
         Povestea mea începe cu ”A fost odata ca niciodata...”, în Săptămâna Mare de dinaintea Crăciunului, cu bucuria imensă a părinţilor mei şi a fratelui meu mai mare, Alexandru, care aflau că Mami este însărcinată. Nu vă pot descrie fericirea lor şi câte speranţe se năşteau..  
         Totul era normal, eu creşteam cu fiecare zi care se pierdea în noapte, până când într-una din zile am auzit-o pe Mami că îi este rău şi o doare burtica, locul unde eu îmi petreceam timpul de 7 luni. 
         Am simţit că se întâmplă ceva. Probabil, când voi creşte mai mare, voi afla că în acea zi Mami nu se simţea bine şi că şefa ei a ajutat-o să ajungă la Euromaterna, la doctorul Danteş, pentru un control. Şi-mi va mai povesti că acel control medical şi medicamentele care le-a luat pentru a opri contracţiile nu au avut efectul scontat, ceea ce a dus la mărirea perioadei de internare, de la o zi (pentru menţinere sub observare) la un interval mai mare. Deoarece aveam 28 de săptămâni, trebuiau oprite contracţiile, eu neputând să mă nasc pentru că nu aveam suficient de dezvoltaţi plămânii pentru a putea respira singur.
         Mami s-a luptat timp de 4 zile să stopeze contracţiile, timp în care a luat şi medicamente, dar totul a fost în zadar. Astfel că pe data de 11 iulie 2010 a fost operată de urgenţă şi eu am păşit pe acestă lume dar după cum se pare şi se şi preconiza, nu am putut să respir din prima clipă. Aveam să o aud pentru prima oară pe Mami suspinând.
         O săptămână nu m-am simţit bine în acest loc, nu atât de bine ca în vechiul meu culcuş din burtică unde era bine, era cald, era linişte şi nici nu se întâmpla ceva, nu stiu ce, dar Mami si doctorii ştiau: aveam convulsii. În plus, nu ştiam să sug şi aveam ceva înfit în cap care tare mă mai deranja (branulă).
           Încă din prima clipă, am simţit că trebuie să lupt cu ceea ce mi se întâmpla. Timp de trei săptămâni, până sa ies din spital, am simţit dragostea mamei mele ce venea la incubator să mă vadă, mai apoi să mă hrănească şi în cele din urmă să ma ia în patul ei.
          Şi tot timp de trei săptămâni auzeam rugăciunile ei ce se ridicau către stele, rugăciuni prin care cerea dreptul la viaţă pentru puiul ei. Ştiu că nici lui Tati şi lui Alexică nu le-a fost uşor.
          În cele din urmă am ajuns acasă. Toţi credeau că ce putea fi mai rău trecuse. Erau fericiţi că, în sfârşit, ajungeam în bârlogul nostru, cum îi place lui Tati să spună. Intrasem şi eu în rândul lor, fiind  ”ursuleţul cel mai mic”.          
          Timp de 5 luni, Mami mă ducea la control la Euromaterna pentru că acele convulsii de la naştere lăsaseră ceva în urma lor şi trebuia să merg la control din 2 în 2 luni pentru a mă consulta doamna doctor neonatolog.
           Aceasta îi spunea de fiecare dată mamei mele că am o dezvoltare întârziată cu 2 luni, datorită faptului că mă născusem prematur. Însă aceste explicaţii nu au liniştit-o. În sufletul ei începuse furtuna. Nu înţelegea de ce copilaşul ei nu se întoarce, de ce privesc absent în gol, de ce plâng mai tot timpul, lucruri neîntâlnite la copiii de varsta mea şi chiar şi cu doua luni mai mici. Şi mai ales, nu putea pricepe de ce s-a întâmplat asta. Cum de s-a permis ca toate acestea să umbrească bucuria venirii pe lume a unui suflet nou. Despre Tati, ce să spun? Aşa este el. Refuza evidentul şi se încăpăţâna să creadă că va fi bine. Pur şi simplu nu admitea că trăiam în lumea mea, o lume neştiută şi neînţeleasă de cei din jurul meu şi cred că şi de mine.
          Mami a reuşit să obţină de la doamna doctor o trimitere la un specialist în neurologie. Aveam vârsta de 6 luni când am intrat pe uşa doctorului neurolog. După o examinare de circa 10 minute, doctorul a spus că din punctul lui de vedere am tetrapareză spastică. Mami a simţit în acel moment că se deschide cerul şi ceva enorm de greu cade peste ea.  Deşi avea o cât de mică, mică idee despre ce spunea doctorul, ea se gândea probabil că nu se poate, după o scurtă examinare, fără investigaţii amănunţite, să dea aşa un diagnostic, iar Tati o încuraja că poate s-a înşelat doctorul.
          Cu o trimitere de la acesta, în 2 săptămâni, eram la Bucureşti, la Spitalul Clinic de Neurologie Alexandru Obregia, la doamna doctor Budişteanu. Părinţii mei sperau că diagnosticul nu se va confirma, însă acesta a fost corect. S-a repormit furtuna în sufletul lui Mami, curgând neîncetat aceeaşi întrebare: de ce, de ce, de ce tocmai copilul ei?
          Doamna doctor Budişteanu, un medic de excepţie, a încercat să îi încurajeze pe părinţii mei şi să îi determine să gândească pozitiv, în speranţă şi credinţă de recuperare, însă ei erau conştienţi că viaţa se va schimba, că vor trebui să meargă de acum încolo pe o cărare plină cu obstacole şi oprelişti. Probabil că Mami se gândea şi spera că peste o vreme, va privi în urmă învingătoare, amintindu-şi că a trecut un hop în viaţă.
           Am revenit acasă şi am început ceea ce părinţii mei numeau Terapie Vojta. Pentru mine erau doar poziţii inconfortabile şi mişcări forţate ce nu mă făceau decât să plâng. Tot acest procedeu de kinetoterapie a declanşat altceva: îmi mişcam brusc şi ciudat braţele şi pierdeam fragilul contact cu lumea. Se declanşaseră spasmele infantile.

          La vârsta de 10 luni am ajuns iar la Spitalul Clinic de Neurologie Obregia din Bucureşti, am fost diagnosticat cu Sindrom West şi doamna doctor Budişteanu a încercat cu diverse siropele (medicamente) să oprescă mâinile imaginare ce trăgeau de firele la fel de imaginare cu care eram legat de mânuţe şi care îmi aruncau braţele haotic în jurul meu. A reuşit după o lună de încercări, timp în care am stat internat cu Mami. Eu nu îmi dau seama, dar pentru Mami, aceeaşi fiinţă care a stat tot timpul cu mine din clipa în care am vâzut lumina zilei, vă spun că simt, pentru ea a fost un coşmar. Îmi va povesti, peste vreme, că a văzut copii chinuiţi de aceeaşi boală nemiloasă, care se luptau pentru fiecare mic gest, fiecare surâs sau gângurit, ca şi când acestea ar fi comori de câştigat, şi nu lucruri banale, normale pentru majoritatea oamenilor.
          Cu ajutorul echipei de medici din Spitalul Obregia, am reuşit stoparea crizelor şi m-am întors cu Mami acasă. Continui să iau siropele şi să fac kinetoterapie prin metoda Bobath, zilnic, şi sper să devin.... mult mai mult OM.
         Dacă aş putea măcar înţelege gândurile, aş înţelege că: pentru ei, Mami, Tati, Alexandru – într-o măsură mai mică, viaţa nu este aşa cum au visat-o în momentul în care au aflat că eu sunt undeva acolo în burtică, cât un fir de praf. Aş înţelege că nu îşi fac iluzii, deşi de foarte multe ori aud: ‚luptătorul lui tati’ sau ‚miracolul lui mami’. Dar nici nu renunţă. Speră!
         Pentru ei, dacă aş putea, le-aş mărturisi că din sufleţelul meu mic şi din trupul meu firav şi aşa cum mi-a fost sortit, voi găsi calea de a le arăta dragostea pe care o merită, deşi încerc mai mult de atât.
    
         Şi dacă cineva a dorit ca, eu să pot cunoaşte acestă lume, poate că acel cineva mă va ajuta să devin OM, atât cât pot să devin !
 
         Vă pup,
         Fabi
          
         PS: Ma alatur camarazilor mei de suferinta de aici, din cadrul Asociatiei Copii Suflete Sperante si sper laolalta cu ei ca suferinta noastra nu este si nu va fi in zadar; ca parintii nostri alaturi de multi oameni cu suflet vor reusi sa construiasca un Centru pentru noi, ca sa ne putem recupera aici, la noi acasa alaturi de familiile noastre si de toti cei dragi !    

     


 


Articole similare


Marius Gabriel - Drumul lung al recuperarii Marius Gabriel - Drumul lung al recuperarii
0 comentarii  

     Am sa va spun in urmatoarele randuri povestea copilasului meu, Marius-Gabriel , care ne-a schimbat viata si modul de a privi lucrurile in totalitate.      Marius s-a nascut pe 9. 11. 2009 , ora 20:40, dupa o zi de chin , doua ore de stat pe masa aia de nasteri, fara sa mi se fi facut  vreo perfuzie  ...citeste mai mult
Stefan-Adrian - O esenta tare intr-o sticluta mica Stefan-Adrian - O esenta tare intr-o sticluta mica
4 comentarii   5 din 5 stele!

          ACEASTA POVESTE A FOST MODIFICATA PENTRU A PUNE INTR-O LUMINA MAI CALDA SI MAI BLANDA VIATA ACESTUI COPIL MINUNAT. IN VERSIUNEA ORIGINALA PARINTII AR FI AVUT MAI MULT DE POVESTIT DESPRE O SERIE DE EVENIMENTE NEFERICITE DIN SPITAL PRERGATOARE  SI ULTERIOARE NASTERII.      & ...citeste mai mult

Comentarii (1)


Scrie comentariu
Numele tau:


Comentariu: Nota:Codul HTML nu este procesat!

Nota: Nesatisfacator            Excelent

Scrie codul de siguranta de mai jos in urmatoarea casuta:


Info Articol


ID Articol: 0124
Nota medie: 4 din 5 stele!
Comentarii: 1 comentariu
Vizualizari: 2519
 
Fabian - Un luptator intr-un trup firav...
Click pentru marire