Parteneri
Partenerii Asociatiei Copii Suflete Sperante.
Mihai Nesu Foundation
Crucea Rosie despreCopii Decebal Banica
Student Sport Retinopatie Copii martamaria.ro
StarPress
FoodPanda
 
Doneaza
Donate
Donate
Click aici pentru a dona
99 RON
EuPlatesc.ro

 

Redirectioneaza 2% din impozitul tau pe venit
Descarca formularul 230
Redirectioneaza 20% din impozitul pe profit
Contract de sponsorizare
Extras Cod Fiscal
 
Cartea recunostintei
 
FACEBOOK
 
Localitati
 
Presa despre noi
Presa despre noi
 
Blog-o-sfera
Blog-o-sfera
 

Sperante pentru parinti si copiii lor cu leziuni cerebrale - part...

Speranţe pentru părinţii copiilor cu leziuni cerebrale - partea 1.

Acest text se vrea un mesaj de încurajare pentru toţi părinţii şi copiii lor cu leziuni cerebrale. Indiferent de cât de grav se prezintă situaţia astăzi, indiferent de cât de departe de normalitate se află copilul dumneavoastră, ceea ce veţi citi aici va întări credinţa că există şanse ca împreună, părinţi şi copii bolnavi, să depăşim toate obstacolele şi să obţinem statutul „Pregătit pentru viaţă”, adică să-i aducem pe copiii noştri suficient de aproape de performanţele unui copil normal de aceeaşi vârstă.

Sunt sigur că mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri sunt foarte sceptici şi mă vor cataloga drept un „visător” dar şi Traian Vuia a visat să zboare şi astăzi vedem avioane pretutindeni şi Graham Bell a visat să transporte sunetele printr-un fir şi astăzi vedem telefoane pretudinteni, toate marile realizări ale omenirii inclusiv cele medicale au fost privite la început ca „nebunii sau capricii ale unor visători” dar în timp au ajuns nelipsite din viaţa oamenilor.

Vestea bună este că visul de a-i ajuta pe copiii cu leziuni cerebrale să devină normali ca şi fraţii şi surorile lor nu este unul recent, nu este doar visul meu, ci sunt oameni care şi-au dedicat viaţa acestui scop încă din anii 1950. Există cunoaştere în acest domeniu al paraliziilor cerebrale, chiar dacă mai puţin decât ne-am fi dorit dar suficientă ca să ne ajute să înţelegem unde greşim şi ce schimbări trebuie să facem în viaţa noastră şi a copiilor noştri.
Stau mărturie poveştile unor copii bolnavi care au avut şansa ca părinţii lor să primească această iluminare, care au avut părinţi care au înţeles cum să ducă această luptă cu viaţa şi care astăzi au intrat în normalitate. Citesc poveştile unor copii care de la rigiditate şi imposibilitatea de a merge sau a-şi susţine corpul  la vârsta de 15 luni au ajuns să facă performanţă în sport la varsta de 9 ani. (Povestea Francescăi Ferri din Italia care s-a nascut prematur la varsta de  7 luni împreună cu alţi 4 fraţti gemeni dintre care ea şi sora ei Michela cu leziuni cerebrale şi scor Apgar mic la naştere, dar şi alte altor copii se pot citi pe
www.iahp.com).

Mulţi dintre părinţi vor zâmbi gândindu-se că ei nu doresc să-şi vadă copiii bolnavi ajungând sportivi de performanţă ci măcar să meargă singuri în parc, chiar dacă o vor face cu greutate.

Aceasta este greşeala majoră a multor părinţi, s-au resemnat ei înşişi şi au indus sau induc şi copiilor lor bolnavi ideea că boala lor nu poate fi tratată complet sau prea puţin şi că sunt condamnaţi la o viaţă într-un cărucior cu rotile sau în pat sau fără să vorbească sau să scrie ori alte neajunsuri.

Ei bine, NU! Refuzaţi să vă daţi bătuţi! Nu vă doriţi un copil care să meargă poticnit! Doriţi-vă un copil normal care să meargă bine, care să alerge, să citească, să scrie, să vorbească, să facă tot ceea ce copiii de vârsta lui fac! Asta trebuie să ne dorim cu toţii, nici un milimetru mai puţin! Realitatea şi anii de studii ale unor specialişti în domeniu au demonstrat că se poate. Sufletele noastre chinuite de remuşcări şi regrete îşi doresc asta în fiecare zi însă raţiunea ne refuză acest vis doar pentru simplul fapt că până astăzi nu am găsit instrumentele necesare schimbării în bine a copilului nostru. Aceste instrumente există, trebuie doar să ne străduim să le învăţăm şi să le aplicăm.

Creierul uman este cea mai complexă componentă a organismului nostru. El poate fi oprit în evoluţia lui sau încetinit (cum este cazul copiilor cu leziuni cerebrale) dar poate fi şi accelerat în evoluţie dacă ştim cum să o facem. Copilul nostru bolnav poate învăţa mai repede, mai bine şi mai mult într-un singur an decât un copil normal în doi ani. Şi un copil normal poate fi accelerat în evoluţie în acelaşi ritm sau chiar mai alert doar că în cazul lor sunt puţini părinţi care îşi doresc asta. Această minune a evoluţiei, creierul uman, se poate auto-vindeca. Reţeaua neuronală a creierului se poate modifica în aşa fel încât să obţinem aceleaşi rezultate pe alte căi neuronale decât cele trasate de codul genetic. Trebuie să credem în capacitatea adaptivă şi regenerativă a creierului şi să conştientizăm că asemeni focului care arde în soba şi creierul trebuie să consume materie primă pentru a se dezvolta. Trebuie să-i întreţinem dezvoltarea, are nevoie de cunoaştere şi de expundere permanentă la noi provocări. Resemnarea nu are ce sa caute aici, ambiţia , perserverenţa, studiul aprofundat, capacitatea de efort sunt ingredientele de bază ale acestei reţete de succes. Trebuie să ne motivăm întâi noi, părinţii şi apoi copii noştri vor prelua această stare de fapt de la noi.

Pentru cei care încă sunt sceptici la aceste rânduri le amintesc că foarte probabil copiii lor bolnavi de paralizie cerebrală, indiferent de cauze, au zone ale creierului afectate în procente relativ mici raportat la toată suprafaţa creierului. Dar dacă le-ar lipsi nici mai mult nici mai puţin decât jumătate (50%) din creier? Ce şanse ar mai avea un astfel de copil?

În cartea lui „Ce trebuie să faci pentru copilul tău cu leziuni cerebrale” (What To Do About Your Brain Injured Child) la pagina 270, Glenn Doman ne vorbeşte depre un copil care la vârsta de 3 ani era complet paralizat pe partea dreaptă şi din cauza unor convulsii extrem de agresive, pentru a-i salva viaţa, a fost nevoie de o masură chirurgicală extremă şi i-a fost  îndepartată complet jumătatea stânga a creierului, aşadar nu doar cortexul ci întreg creierul stâng cu excepţia talamusului şi părţilor anterioară şi posterioară a nucleului caudal. La vârsta de 8 ani acest copil se comporta ca un copil normal mediu la vârsta de 8 ani. Şi astfel se întreabă Doman: "Asta înseamnă că ne punem întrebarea greşit? Poate ar trebui să ne întrebăm NU cum a reuşit acest copil să compenseze lipsa unei jumătăţi de creier ci care este problema copilului normal care deşi foloseşte întregul său creier nu face cu nimic în plus decât copilul cu doar jumătate de creier".
Nu este un caz singular, în aceaşi carte la paginile 150-152, Doman ne vorbeşte de alte 3 cazuri, de data asta adulţi, împuşcaţi în cap în timpul războiului care şi-au pierdut părti importante din creier şi care au continuat să trăiască datorită unor factori favorabili, eu i-aş numi „noroc  extrem” dar nu despre supravieţuirea lor este vorba aici (deşi şi acest lucru poate fi un indicator al rezistenţei creierului) ci despre faptul că mai târziu au recuperat şi au trait ca nişte oameni normali sau aproape normali.

În concluzie, leziunile creierului, lipsa unor părţi din creier, cauzate în special de accidente (cel mai frecvent la naştere, hemoragii sau lipsa oxigenului ori naştere prematură cu creierul insuficient dezvoltat) nu înseamnă automat ca el nu poate funcţiona sau că nu poate fi învaţat să funcţioneze corect. Situaţia se poate complica într-adevar în cazul bolilor genetice sau degenerative ori în cazul complicaţiilor sistemului nervos primar fie de la nivelul coloanei vertebrale sau terminaţiilor nervoase senzoriale ori motorii de la nivelul corpului. Dar chiar şi atunci creierul poate compensa defectele din sistemul nervos de la nivelul corpului şi poate învăţa să controleze mişcarea prin alte mecanisme (cel mai simplu şi la îndemână exemplu este Reflexul lui Pavlov: comanda secreţiei glandelor salivare ale unui câine căruia îi lipseşte mirosul  poate fi dată de aprinderea luminii în cameră, creierul lui a învăţat să identifice şi să asocieze alt stimul în lipsa mirosului şi să compenseze lipsa totală a funcţionării terminaţiilor nervoase responsabile pentru miros).
 
Dar să revenim la copiii noştri. Niciodată nu trebuie să ne pierdem speranţa. Speranţa este ingredientul de bază în dezvoltarea creierului şi a personalităţii individului. Copilul nostru are 2, 3 ,4, 5 sau 10 ani dar nu poate nici măcar merge de-a buşilea sau nu vorbeşte, nu citeşte, nu ne poate urmări cu privirea? Este regretabil dar trebuie să înţelegem ca el sau ea este aşa pentru că noi părinţii nu am gasit metode eficiente şi suficiente pentru a trece de barierele ridicate la nivelul creierului de leziunile respective. Nu spun că este vina cuiva. De fapt nici nu există o vină. Poate până astăzi nu am avut şansa şi accesul spre cunoaştere. Poate peste un an sau doi sau zece vom găsi noi informaţii care ne vor revoluţiona modul de gândire. Datoria nostră este să căutăm mereu noi metode şi mijloace de a-l atrage pe copilul nostru în cel mai important joc al vieţii sale: Jocul de-a copiii normali.



 


Articole similare


Ne susţin organizaţia Student Sport şi fotbaliştii Generaţiei de Aur! Ne susţin organizaţia Student Sport şi fotbaliştii Generaţiei de Aur!
0 comentarii  

NE SUSŢIN ORGANIZAŢIA STUDENT SPORT ŞI FOTBALIŞTII GENERAŢIEI DE AUR!           Trebuie să recunosc că Student Sport este astăzi ceea ce-mi doream şi eu pe vremuri în anii de facultate. O invitaţie la sport, la sănătate, la lucru în echipă şi competiţie,  ...citeste mai mult
Rugă Rugă
0 comentarii  

    Rugă De Cidem Narcis Brăslaşu       Nu cer prea mult...Atât aş vrea Să mă pot ţine pe picioare!  ...citeste mai mult

Comentarii (1)


Scrie comentariu
Numele tau:


Comentariu: Nota:Codul HTML nu este procesat!

Nota: Nesatisfacator            Excelent

Scrie codul de siguranta de mai jos in urmatoarea casuta:


Info Articol


ID Articol: 0159
Nota medie: 5 din 5 stele!
Comentarii: 1 comentariu
Vizualizari: 5771
 
Sperante pentru parinti si copiii lor cu leziuni cerebrale - part...
Click pentru marire